Schita

Ninge atat de profund, si ma gandesc la soarele meu, pe care il simt atat de aproape, prin conul care se invarte levogir deasupra capului. Si ninge. Ninge cu flacari si cu durere. As vrea sa am puteri de mag si sa transform zapada asta uriasa intr-un val de placere. Sa ma doboare si sa nu am aer , vreme de-o clipa. Inchid ochii si imi las imaginatia sa-mi joace feste. Ma pacaleste de cand ma stiu. Nu neg ca-mi place transformarea. Ma simt femeia omului bun de zapada, cu carbuni in loc de ochi . Ii dau  privirea mea, sa vada si el atingerea moale si fina .

Te bucuri ca sunt trista, nu? Mai bine ia-ti un evantai si fa-ma sa simt racoarea ; sa-nghet si sa cant , in pas de DOI , asa cum ne-am obisnuit vecinii .

Incercari

    Merge atât de bine, şi pot învârti lumina atât de repede, încât strălucesc în întuneric!

Ma dor uneori cuvintele, pentru ca stiu ca ele nu-si gasesc sensul inlauntrul meu. Am facut un pact profund cu un Dumnezeu extrem de solar, pe care il dimensionez asa cum doresc, in fiecare zi altfel; si mi-e bine. Excelenta mea provine din speculatie. Sunt buna intr-o lume plina de nebuni. Sunt perfecta intr-un spatiu plin de imperfectiuni. Cand lumea cumpara organe pe care le digera ciclic , cu ostentatie, eu vand placeri. Nasc contradictii. Eterna poveste a shaolinului neacceptat de semenii lui. Mi-am inteles Creatorul si ma supun vointei extreme. Se-ntampla sa nu-mi iasa mereu jocul. Se cheama reintoarcere. Sare pura, miros de vanilie si lumanari de taina.

Astept sfarsitul. Simplu.

Intoarcere

Uneori suntem doar valul…si ce e val, ca valul trece. Alteori suntem nisip si ne rugam de cei ce vor veni dupa noi , sa ne atinga si sa isi scrie memoriile pe intinderea noastra nesfarsita. Si , cateodata, suntem infinit ; ne descopera civilizatii de mult apuse, care se reintorc, dincolo de un timp pe care, ostentativ, il refuzam.

George Skaroulis- Return to Patmos

Subtil

Ei rad de mine…spun ca sunt ciudata,in timp ce eu ii privesc cu mila pentru ca sunt toti la fel. Nu sunt singura femeie, dar sunt una singura!

Imi fac cadou chestia asta, pentru ca e o chestie care imi place, un fel de martisor inedit pe care mi-l ofer, in goana mea de a exista. Simplu. Ei rad de mine…si spun….

P.S. Sa nu uitam nicicand sa iubim trandafirii.

D-ale targului

Citesc uneori Cancan, si uite, in momentul asta imi vine sa scriu cancan si nu Cancan. Nu as da banii pe asa ceva, dar, slava Domnului, exista internet si ale lui beneficii. Ma amuza isteria de colectie si incercarea tragicomica de a-i salva pe cretinei de la un esec in care s-au nascut.

Nu am mai fost demult in bamboo; nu pentru ca nu-mi place, ci pentru ca nu am bani. Ura mea personala , adica PRH ul, adica personal retard heater, adica tot ce am adunat de cand ma stiu, ma ajuta sa scriu acum despre bamboo.

Cine e acest bamboo, mai domne? E locu’ unde e omu’ si bodiguardu’; stranuta omu’ , stranuta si bodiguardu’. Hahaha! De ce are nevoie omu’ de bodiguardu’ lui? Pai altfel cine l-ar ajuta sa-si curete jegul de sub unghii si sa-l apere , dracu’, de celalalt omu’ cu bodiguardu’ lui. Se naste intrebarea: Da’ de ce e nevoie sa mearga omu’ cu bodiguardu’ lui la bamboo? pentru ca acolo, omu’ nostru se intalneste cu altu’ om care are bodiguardu’ lui. Se creaza doua tabere prietenoase : una de omu’ si alta de bodiguardu’. Prima e pazita de a doua. De ce? pai iote d-aia…ca exista bamboo .

Nu am avut io chef sa intru in amanunte, da’ daca nu ai lux, mai nene, cumpara-ti! Ce conteaza daca e prafu-n buletin si ultima carte citita nu exista?!. E important ca toala de pe tine face banu’ public sa tremure de invidie si gloabele cu iz de curve de lux cocheteaza cu bodiguardu’ o posibila rascoala fizica; la inter, etaju’ 14, camera 1414. Aluoooooooooo…..de ce nu raspunzi, bre , femeie? Te ascunzi? Haaaaaaaaaaa ! Nu-ti place luxu’ !

Raspuns:

Pai cum pizda ma-tii de aglomerat psihic sa raspund, bah ? Io nu am bodiguard si nici bani de bamboo. Io nu stiu cum s-ajung la interu’ asta, ca cand ma uit in sus, la el, m-apuca ameteala .

Sugestii:

Patronu’ ala exclusivist de la bamboo sa aduca , domne, scaune cu 2 culori…o culoare pt omu’ si una pt bodiguardu’ . Sa stiu si io pe cine injur..pe amaratu’ care crede ca banu’ il duce in haiglaifu’ societatii, sau pe sluga lui, cu palmele cat usa mea de la intrare, care ma bate, daca ma dau la omu’ lui.

Cand nu aveti bani de paine, furati saliva lu’ omu’ sau mucii din nas…sa vedeti cat va alearga bodiguardu’ lui !

Trimiteti-mi si mie niste bani, in cont; pentru ca ma folositi, va amuzati, si nu participati la moartea lu’ bamboo.

Traiasca luxu’! Hahaha…………………), sau in traducere libera, nici capone de azi nu mai e ca ala de altadata.

Au spus altii

“Unde se duce albul dupa ce se topeste zapada?” (Shakespeare)

Probabil se ascunde si el undeva , strain de imprejurari, dornic sa ramana alb si doar atat. Dupa simfonii carnale petrecute cateva luni, ma cuprinde un sentiment de relaxare usor indoielnic. Vine primavara….schimb o culoare si o senzatie. Fereastra mea nu mai surprinde aceleasi esecuri , sau sunt tot ele , dar imbraca alte haine. Uneori as vrea sa fiu un vultur si sa fac radiografii de la inaltime acelora pe care ii urasc constant pentru ce sunt. Cu ritualuri banale, ei isi traiesc viata ca pe un cosmar edilic si etilic. Sunt vecinii mei care poarta in branhii miros de putred. Ii urasc pentru ca ei nu pot fi ca mine sau ei nu vad ca eu nu sunt ca ei. Razboi prematur care ma pregateste pentru ceva.

Eu am gasit albul; ascuns in alveole de disperare , strain de fata lui si gol de atatea incercari inutile. Si-a luat adio de la un anotimp si intra in hibernare, pana intr-o zi , cand se trezeste si ma sufoca din nou, cu albul lui.

Imi doresc sa fiu mama , sa port in pantece fructul descoperirii si sa cant un cantec de leagan , perfect egal cu cantitatea de iubire ramasa din acelasi anotimp. Un alb plus un alb egal doi albi; un alb plus un alt alb egal ceva.

Unde te-ai ascuns tu, calatorule prin viata mea? Te caut ca sa nu te mai gasesc si stiu ca sunt perfecta pentru tine.

P.S.

Am scris „te iubesc” pe un notepapier si l-am lipit pe frigider in dimineata asta. Stiu ca iti place sa ma citesti cand te trezesti. Zambesc. Nu sunt cu tine si nici nu te caut. Doar uneori imi place sa te privesc si sa te simt aproape. Ti-am strecurat in buzunar o acadea cu gust de cirese amare si sper sa-ti fie dor de mine si azi, cand deja e maine. Si maine , ma voi juca la fel, subtil, astfel incat sa nu te plictisesti de ce sunt si, mai ales, de ce se intampla cu noi doi.

Am taiat viata in bucatele si am croit dorinte . Semn ca ma vrei si ca nu poti. Incerc un gand de zana buna si imi ascund bagheta magica in pleoape. Sa nu ma plangi si sa te intorci la marea ta durere, dincolo de aparente si de jumatatea cu care imparti un pat, o cina si o alta taina .

Acum voi dormi pentru ca tu sa poti trai, iubito!

Acuarela

In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana
Un batran si o batrana —
Doua jucarii stricate —
Merg tinandu-se de mana…

Ma-ntreb daca voi imbatrani si, mai ales, daca o voi face singura. Probabil ca da, pentru ca pot fi cu mai multe iubiri , dar foarte singura si pot fi singura, inconjurata de ce iubesc, sau macar ce respect.

Gandesc in avans. Mi-am luat o marja de eroare pentru ploi, pentru viscole si pentru toate razele de soare pe care ma grabesc sa le cumpar. Poate ca nu vreau sa cunosc momentul ; pentru ca imi doresc inca sa mai fac dragoste, de milioane de ori, in milioane de pozitii, cu milioane de iubiti; si toate astea, in timp ce distrug milioane de umbrele.

Asa si trebuie ….sa nu devin o jucarie stricata si sa nu cunosc regretul ca pot fi orice altceva , in timp ce sunt deja o amintire…Iar tu, daca ai hotarat sa traiesti mai mult decat mine si sa ma conduci cu coroane albe spre noua viata, ramai cu bine! Si cauta-ma….acolo unde doar gandul e liber . Si nu te teme! Ca eu nu exist……….. .

___!  Orice asemanare cu realitatea e chiar realitatea insasi . Cand nu recunosteam, inseamna ca inca mai luptam cu demonii din noi !

Ferestrele din viata mea

Existam pentru ca ferestrele ne dau de gol. Pentru fiecare fereastra exista un suflet sau mai multe. Dincolo de sticla translucida, se scrie istoria unei vieti.

Se intampla in viata sa avem mai multe ferestre. Ne mutam existentele , ne realocam sentimentele si , firesc, schimbam decorul. Ferestrele raman. Probabil ele stiu cel mai bine cate pasiuni ingroapa si cata ura rascolesc. Lacrimi de dor se preling uneori.

Ma plimb pe strada , privesc in sus, la locul unde ferestrele ar trebui sa fie; ghivece cu flori minuscule , perdele crosetate sau dantele fastuoase imbraca patratele maiestuoase ale existentei noastre . Stiu ca undeva in spatele lor, se ascund povesti de dragoste si cantece de copil flamand de cunoastere. Se intampla sa am nevoie de aerul de dincolo , sa urmaresc si alte vieti, pentru ca pe a mea nu o mai regasesc. Ma incearca un sentiment de dejavu , cumva parca am mai trait experienta. Si daca nu, atunci povestea se repeta mereu, ca o extensie fatidica a faptului ca sunt si ca nu voi mai fi.

Poate nu am ochii bine conturati; sau poate ferestrele nu sunt atat de simple, cum mi-am imaginat de fiecare data. As vrea sa schimb ferestrele intre ele, sa le schimb forma si incarcatura de emotie, sa vad daca se muleaza perfect peste ei si peste mine. Cine sunt ei? Sunt cei pe care ii doresc mai buni, mai tacuti si mai creatori. Nu e revolta. As numi-o plictiseala de ceva ce-mi apartine sau sunt constienta.

Oricum, fereastra din sufletul meu e cel mai frumos lucru care mi se poate intampla.

Copacii mei

Exista o poveste a copacilor goi, care scartaie intr-o singura usa. Noi suntem copacii, noi suntem cenusa. Suntem copacii fara frunze, cei pe care ii priveste soarele uneori sau ploaia , cand ii framanta intre palme. Ne sarutam intre noi si ne aplecam sa ne cunoastem mai bine. Vin taietori sa ne tunda si copii sarmani vin sa culeaga crengile uscate, tocmai bune pentru flacarile lor muribunde.

Si chiar daca nu ma vei iubi, in primavara ce vine, fara brate, cu ochi pustii, nu voi avea ce sa intind spre tine. Padurea e aceeasi, cu frunza rara si iubiri de-acum o vara. Doar iarna pare ca ne mai indura, pe noi ,copacii fara de  padure. Si ca sa ma recunosti mereu, si sa te-apleci spre mine tu, ma poleiesc cu ghiocei si imi aprind beculete in irisi, sa stie lumea toata cat te iubesc si cat de dor imi e de tine, copacule din mine !

Le-am gasit , ratacite, in colectia mea cu lacrimi .